Bloggerii tabloid: reactie

Guest post:
Mi-a trimis cineva un comentariu la Bloggerii tabloid, unul dintre articolele mele “muncite”. Nu ma asteptam la vreo reactie notabila, eram un pic descumpanit ca articolele usurele au succes mai mare decat cele lungi si gandite sau documentate, in care ai ceva de transmis.

Cam asa suna inceputul comentariului: “Mesajul asta e pt tine, nu aproba comentariul – va fi lungut si plictisitor”. M-am bucurat cand cineva mi-a demonstrat contrariul celor zise mai sus, de aceea i-am cerut permisiunea de a-l publica sub forma de Guest post. So here goes, enjoy:

As putea demonta partial teoria ta. (Dar ma tem sa o fac pentru ca esti printre cei mai simpatici posesori de blog. Majoritatea articolelor tale m-au facut sa zambesc si m-am regasit in multe dintre ipostazele zugravite de tine). Daaaar, bineinteles ca sunt un contraexemplu.

Iata. Cu ceva vreme in urma, impreuna cu alti 2 amici am pus bazele unui blog – 2 tehnoredactori ?! si un informatician. Era hazul de pe lume, caci blogul era cunoscut tuturor celor 300 de idioti adunati in YM de pe toate hi5-urile, netlogurile, si altele de gen. Pana la un moment dat cand, din motive care imi scapa, ne-am certat pana la scoatere de ochi si informaticianul a sters blogul pe care postam toti 3. A aparut apoi o vorba spusa in zeflemea, urmare careia a rezultat un pariu – trebuia ca pana la final de an fiecare sa faca un blog si sa dovedeasca “cu documente” ca si-a atins scopul. Dependentul de internet trebuia sa adune peste 40 de abonati in 3 zile sau 100 in 10 zile, boemul si afemeiatul trebuia sa agate cat mai multe fete – documentat daca se poate cu poze , iar eu ramasesem la planul initial – sa schimb o mentalitate.

Povestea unei.. flori

Guest post:
Mie mi-a placut, sper sa va placa si voua.

“Da, spuse ea: odata, demult, am fost semnul tau de carte. O floricica de camp pirpirie ascunsa in filele ceasloavelor pe care nu le vei termina niciodata. M-am ascuns o vreme acolo, asteptand sa ma gasesti aciuata langa cuvintele mele dragi. Intr-o zi, cand ai deschis cartea, am alunecat stinghera pe parchet si m-ai vazut. Si atunci am explodat intr-o mie de culori. Petalele mele s-au inrosit subit iar tulpina mea s-a acoperit de spini. Obrajii mei au crescut si am prins parfum. M-ai pus intr-o vaza si te-ai uitat la mine ca la o bucurie noua, ca un copil care gaseste o jucarie care ii place pe strada. Si eu am inflorit in fiecare zi pentru tine, mi-am reinventat culoarea, mi-am tocit spinii ca sa nu te ranesc.. dar, la un moment dat, te-ai taiat la deget in marginea vazei. Picaturile de sange au cazut peste petalele mele si m-am inchis pentru o zi. Cand am deschis din nou ochii spre lume ceva se schimbase. Nu mai aveam tulpina, eram doar o inflorescenta taiata care plutea pe un ocean, fara directie.. Mi-am plans spinii si verdeata, iar rosul meu s-a intunecat. Am vazut negru in fata ochilor si am crezut ca am murit. Culoarea mea era muta acum. Mi-am strigat neputinta si m-am tarat disperata spre cartea mea draga.. Nu stiu nici acum daca am ajuns vreodata din nou acolo.”

Sursa: Cathy’s Notes