Identitate de criza

Iata ca, dintr-un subiect care ma irita, pentru ca mi se parea ca e exploatat in mod exagerat, criza a prins contur si este foarte reala.

A venit momentul pentru o evaluare personala. Pana acum a fost usor: orice absolvent (de la orice facultate) cu zero experienta avea pretentii la salarii peste 7-800 de euro. La fel si angajatii mai vechi, la negocierea de salariu. Mentalitatea era.. “mi se cuvine. Altfel ma duc in alta parte”.
Daca reuseai sa-ti faci credit ipotecar pentru un apartament intr-un bloc spalacit erai considerat norocos, ca doar preturile aveau o singura directie: sus. Iuhuuu, ce bine e sa ai credit pe 20-35 de ani si sa fii casatorit cu slujba!

Dar acum? Ce se intampla? Suntem in criza de identitate sau ne-am gasit identitatea de criza? (Nota: stiu oameni [ii numar pe degete] care aveau un plan adaptat la orice situatie dinainte de criza. Exceleaza in domeniul lor si nu si-au luat niciodata credite.)

Daca ai fi pus in imposibilitatea de a face ce faci acum, ce-ai face, te-ai intrebat?

Ce o sa cumperi? Iti mai iei telefonul ala de fite? Vei mai avea mancare stricata in frigider? Niste colegi de munca au observat ca traficul in Bucuresti s-a mai rarit, de cand cu criza. Asa mi s-a parut si mie, de vreo 2 saptamani merg cu autobuzul la munca. Fara sa-mi fac nervi! “Minunat”, ca sa-l citez pe Badea.
Ce o sa vinzi? Cui? Dar mai ales, cum o sa te vinzi pe tine? Daca criza ne-a modelat identitatea si ne-a facut (din nou) modesti, inseamna ca e si ea buna la ceva. In opinia mea, faptul ca ne-a mai scos societatea de consum din sange, e cel mai bun lucru care ni se putea intampla. Iar o dependenta in continua scadere de credite (sau asa-zisii “bani gratis” de pe cardurile de credit) ne face mai liberi.

Pe final, doua intrebari neretorice:
1. Ai invatat ceva din criza asta?
2. Daca da, cum te-a schimbat?